Ştim cu toţii ce e acela un sandwich, indiferent cât de pocit îl pronunţăm. Această găselniţă a bucătăriei englezeşti – declarată de The Wall Street Journal „cea mai importantă contribuţie englezească la gastronomia lumii” – are o origine nostimă destul de cunoscută. Lord John Montagu, cavaler de Sandwich, militar, politician şi înalt demnitar englez din secolul al XVIII-lea, care era totodată şi un cartofor împătimit, nevoind să părăsească ore la rând masa de joc, i-ar fi sugerat valetului să nu-l deranjeze chemându-l la masă ci să-i aducă o hrană frugală: o felie de carne între două felii de pâine. Cei din jur, cuceriţi de practicitatea soluţiei, au început şi ei să comande regulat: "the same as Sandwich!", adică „tot ca Sandwich!”. Numele propriu a devenit repede substantivul comun pe care îl folosim şi noi astăzi.
Ceea ce se ştie probabil mai puţin este că pătrunderea în secolul următor, al XIX, în Italia a convenabilului fel de mâncare, a întâmpinat o nostimă rezistenţă lingvistică: italienii, care de curând îşi unificaseră ţara şi care aveau dorinţa şi orgoliul instaurării unei limbi naţionale într-o ţară caracterizată de nenumărate dialecte, nu puteau accepta un fel de mâncare ce purta un nume agresiv străin şi pe deasupra greu de pronunţat. Aşa că sandwich-ul a devenit cunoscutul „panino” (în româneşte ar însemna „pâinişoară”). Asta până când în dezbaterea lingvistică privitoare la importanta chestiune nu a intervenit marele literat Gabriele D’Annunzio, protagonist incontestat al lumii intelectuale italiene la frontiera dintre secolele XIX şi XX. Respingând total termenul englezesc, D’Annunzio lansează italienescul „tramezzino”.
Acesta însă, la concu
renţă cu mai puţin intelectualul „panino”, îşi croieşte degrabă şi un conţinut propriu: în loc de chifla tăiată în două sau de cele două felii de pâine cu diverse umpluturi, se specializează în două triunghiuri de pâine albă, fără coajă, cu aceleaşi umpluturi. Dar cum italienii nu se mulţumesc niciodată în materie de alimente până nu diversifică pe cât se poate ceea ce la alte naţii e de un singur fel, nu numai că au creat o infinitate de umpluturi pentru „tramezzini” dar au inventat şi „tramezzino veneziano” adică un tramezzino la care umplutura e ditamai, el prezentându-se dolofan, delicios şi variat. Nu ascund că cei mai buni prieteni ai mei leagă Veneţia şi de deliciul celebrilor ei „tramezzini”.